Angajator vs. viitor angajat

De câteva săptămâni, merg pe un principiu care îmi ocupă tot timpul, dar nu regret că l-am ales: work harder. Și asta pentru că de ceva timp mă uit cu Cosmin la Casey Neistat, care a reușit să mă motiveze să lucrez mai mult și mai bine în ultima perioadă și să nu mă mai las pe tânjală.

De când aplic principiul acesta, am impresia că toată lumea bate pasul pe loc. Și pe bună dreptate.

Nu am putut niciodată să înțeleg cum aleg angajatorii din România oamenii cu care să lucreze, pentru că în fond nimeni nu lucrează.

Adică tu, angajator, atunci când faci recrutări angajezi pe ochi frumoși?

Nu poți să zici că angajezi, pentru că te-a rugat Tipul ăla de la celălalt departament să fii drăguț și să îi angajezi nepoata de gradul 15 că poate vreodată o să înceapă să aibă potențial. D-aia se duce de râpă totul.

Degeaba angajezi pentru că are 10 facultăți când el nu știe nici măcar să scrie corect în limba română, darămite să converseze în engleză, să lucreze în Microsoft Office sau cine știe ce.

Degeaba ceri experiență, când de fapt a făcut practică așa cum se face pe la noi, doar cu „Tanti, nu-i așa că îmi dai și mie o adeverință?”. Pe ochi frumoși bineînțeles. Te trezești că are 3 ani experiență (pentru că așa se cere) și că de fapt el nu știe nici ce s-a predat la facultatea aia terminată cu un 10 luat pe un cartuș pe țigări și o sticlă de whisky aduse profesorului.

Totuși, la interviu te mai uiți și la om, îi dai un test, iar dacă vezi că e tânăr, student sau absolvent, ia-l în practică o lună, vezi ce poate și angajează-l. Nu îi promite doar că îl angajezi și, când îi vine termenul, nu te trezi că parcă nu vrei să îi dai bani și că vrei totuși să îl mai ții pe om încă o perioadă pe voluntariat.

Dar, oricum, de ce să ne chinuim atât, când putem să angajăm pe ochi frumoși și să ne plângem în continuare de ce merge totul prost?!